Paradigmă şi conspiraţie (2)
[continuare din prima parte]Până şi cele mai lăudate activităţi - religie, ştiinţă, preocupări academice, servicii guvernamentale - pot dezvolta modele clasice de dependenţă. Religia poate deveni obsesie; ştiinţa poate duce la dogme, prin faptul că adunând suficiente dovezi se ajunge la o viziune unilaterală şi închistată asupra lumii.
Cât despre serviciile guvernamentale, puterea de dependenţă vine din partea birocraţilor care vântură hârtiile tot timpul şi dau o putere din ce în ce mai mare celor care deja beneficiază de ea: corporaţiile multinaţionale mamut.
Dependenţa de procese este periculoasă pentru că se bazează aproape total pe folosirea numitor substanţe şi pe exacerbarea majorităţii dereglărilor sociale care există astăzi în lume. Aceste procese sunt adevăraţii criminali, pe care nu-i suspectăm câtuşi de puţin, dar care au născut miliardarii post-decembrişti din România, cei care au devalizat băncile româneşti spre propriul beneficiu, cei care au păcălit sute de mii de români, lăsându-i cu buzunarele goale.
Ivan Boesky, un miliardar american care a beneficiat din plin de birocraţie, spunea că "este o boală în faţa căreia sunt neajutorat", referindu-se la tendinţa insaţiabilă de a face mai mulţi bani. Dar el nu este singurul bolnav. O adevărată armată de slujitori ai banului, de o lăcomie greu de imaginat, au invadat societatea actuală, lăsând goale fondurile de pensii şi de economii ale multor oameni.
Dependenţa de alcool, tutun, cafea, droguri, sex, sau muncă ne pot afecta individual, în schimb dependenţa de bani, de clasă socială, de modul de gândire oficial, ne afectează pe toţi, împreună. Pentru că nu putem avea conducători care sunt dependenţi de putere, fără ca această dependenţă să nu ne afecteze pe toţi.
Aici este drama. Chiar şi când încercăm să le găsim scuze, spunând că "deh, aşa se face", constatăm că suferim împreună din cauza acestor adevărate plăgi globale pe care nu le observăm datorită faptului că ne sunt prea familiare. Practic, ne-am obisnuit cu o societate rea, şi credem că e normal să fie aşa.
Dar aceste boli sociale, chiar dacă ne sunt familiare, rămân la fel de periculoase. Pentru că un virus mortal, rămâne un virus mortal, chiar dacă întreaga populaţie este contaminată. Alcoolicii sunt în măsură să afirme că dependenţa este o boală progresivă, fatală. Iar acest lucru este valabil pentru orice fel de dependenţă.
Plămânii pot ceda datorită nicotinei, inima poate înceta să funcţioneze datorită stresului. Se poate muri de imensa lacomie ce distruge această planetă. Dependenţa, de substante sau de procese, individuală sau colectivă, este o boală mortala pe care o ignorăm cu riscul de rigoare.
Bineînteles că ştiaţi deja aceste lucruri. Ziare şi jurnale TV relatează aproape constant despre astfel de episoade. Şi ne întrebăm: ce se întâmplă? Dispunem de cunoaşterea şi tehnologia necesară. Avem toate resursele, naturale şi umane. Avem chiar şi dorinţa. De ce oare problemele noastre sociale, economice şi de mediu nu pot fi rezolvate? De ce trăim dintr-o criză în alta?
Sistemele care creează dependenţă
Dependenţa (de orice fel) nu este limitată de rasă, sex, clasă socială, regiune, sau ocupaţie. Bogaţi sau săraci, conservatori sau liberali, bărbaţi sau femei, europeni sau nu, suferim de aceeaşi boală.
Trebuie să descoperim ceea ce avem în comun, ceea ce este greşit în toate aceste categorii care sunt afectate. Răspunsul este sistemul social. În cartea sa "Când societatea creează dependenţă", Anne Wilson Schaef demonstrează că dinamica familiala, regulamentele şcolare, politicile şi practicile la locul de muncă, ierarhiile din intreprinderi, modul de lucru al guvernelor, mesajele din mass-media, ca şi structurile de valori şi credinţe culturale şi religioase, toate funcţionează în moduri care ne determină să devenim dependenţi.
Societatea este un sistem care creează dependenţă.
Deşi pare o afirmaţie "cam tare", cu cât înţelegem mai bine dependenţa, cu atât afirmaţia pare mai degrabă că minimalizează adevărul. John Taylor Gatto spune că "împarţirea şcolarilor în clase de vârste diferite, lipsa individualităţii în procesul de învăţare, supravegherea continuă, şi întregul mod de structurare al procesului de învăţământ par a fi proiectate special pentru a împiedica formarea unui mod de gândire şi de acţiune liber, par a fi făcute pentru a-i învăţa cum să fie cât mai dependenţi.
Conspiraţia paradigmeiDe fapt, ce se întâmplă? De ce oare suntem trădaţi de sistemele pe care chiar noi le-am inventat? În loc să-şi realizeze funcţiile pentru care au fost făcute (educare - şcolile, hrănire - familiile, promovarea binelui public - guvernele, administrarea bunurilor comune - întrprinderile, găsirea şi împlinirea scopului vieţii - instituţiile religioase şi spirituale) toate aceste sisteme nu fac decât să abuzeze de puterea pe care noi le-am dat-o şi ne transformă în ceva ce nu am dorit niciodată să fim. De ce?
Thomas Kuhn a făcut o analiză inspirată care a zguduit lumea intelectuală. El a introdus termenul de paradigmă, spunând că oamenii folosesc fără să conştientizeze aşa-numitele modele mentale (paradigme) care le influenţează decisiv modul de gândire, de simţire, şi de acţiune. Modul în care este percepută o experienţă decurge din structura internă de credinţe şi concepţii despre lume, adesea ne-conştientizată.
Dacă ceva este greşit, atunci paradigma trebuie analizată. Se pune astfel problema de a reflecta asupra ideilor şi conceptelor pe care le folosim pe post de hartă a realităţii, pentru că fiecare dintre noi, şi împreună, avem o mulţime (uriaşă) de reprezentari 100% mentale prin care desemnăm experienţa reală (lucruri, evenimente, situaţii, etc).
Cum ia naştere o paradigmă?
De obicei se porneşte de la un model care explică anumite probleme, şi care produce apoi teorii, standarde, metode şi un mod de gândire care explică destul de bine "realitatea". Aderarea la o paradigmă înseamnă aprobarea tacită a regulilor specifice ei. Din acel moment, nimic nu poate scăpa amprentei specifice paradigmei acceptate.
Noi înţelegem viaţa aşa cum o facem azi datorită paradigmei la care am aderat în mod inconştient. Într-o viziune specifică calculatoarelor, paradigma este că sistemul de operare la care apelează toate celelalte programe. Este acel miez ascuns care transformă orice perceptie pură în ceva ce noi numim experienţă. Ne oferă uneltele mentale (reprezentări şi desemnări) pentru a "traduce" experienţa în ceva "cunoscut".
Exista trei feluri de a percepe viaţa: rămânerea constantă în interiorul unei anumite paradigme, trecerea de la o paradigmă la alta, şi trăirea pură, în afara oricărei paradigme.
Dezvoltarea în interiorul paradigmei
Acest model este numit cel "normal" de către ştiinţă. Cei care rămân sclavii aceleiaşi paradigme operează constant şi mereu prin prisma ei. Acesta este cel mai "confortabil" mod de a "trăi" viaţa. Este modul "normal", larg acceptat şi folosit aproape unanim.
De fapt, trăirea în cadrul aceleiaşi paradigme este atât de plăcută, atât de puţin deranjantă, încât toată lumea uită că ea există; paradigma devine invizibilă. Precum peştele care habar n-are că se află în apă. Modul în care se văd lucrurile din interiorul paradigmei este ridicat la rang de realitate absolută. Pentru cel care trăieşte în paradigmă, aceasta nici măcar nu există. El consideră că realitatea este exact aşa cum o vede el şi nu altfel.
Din acestă perspectivă, talentele acceptate în interiorul paradigmei sunt acelea prin care individul reuşeşte să se încadreze cât mai bine în conceptul de "normal". Bineînţeles că aici este greşeala: normal este doar ceea ce paradigma defineşte ca normal. Prin urmare, să fii normal înseamnă să te adaptezi la definiţia de "normalitate" a paradigmei.
Trecerea la o altă paradigmă
Saltul apare atunci când paradigma ajunge la o criză, atunci când ea nu mai poate oferi soluţii pentru rezolvarea anumitor probleme, aşa cu o făcuse până atunci. În acel moment anomaliile încep să se acumuleze, încep să apară tot mai des, şi nu pot fi explicate. Toată lumea se miră şi se întreabă "oare ce se întâmplă?"
În modelul ştiinţific, în acel moment se pune problema renunţării la paradigmă şi găsirea unei alta, noi, care să rezolve, care să explice toate anomaliile apărute. Această fază se numeşte "ştiinţă extraordinară", adică este o ştiinţă altfel decât cea ordinară, obişnuită.
Paradigma veche este incapabilă să ofere răspunsuri complete, însă oamenii de ştiinţă sunt cu totul pierduţi având impresia că întreaga lor lume se prăbuşeşte. De fapt, se prăbuşeşte doar paradigma lor, de care uitaseră.
Paradigma creează sisteme abuzive
Am fi tentaţi să credem că schimbarea paradigmei este la fel de uşoara ca schimbarea cămăşii. Dar nu e aşa. Pentru că adevărata cauză a crizei prin care trece societatea rămâne invizibilă pentru cei care se află în continuare în interiorul paradigmei, ei spunând că "nu e nevoie de o alta, trebuie doar să o facem să funcţioneze pe aceasta".
Ei spun că nu este nimic greşit cu sistemele noastre sociale. Decât să recunoască eroarea, ei preferă să declare că ceva nu e în regulă cu noi, ceilalţi. Experţii vechii paradigme preferă să dea vina pe anumiţi oameni, numindu-i în fel şi chip. Ei continuă să susţina că "avem nevoie de şi mai mult control, de şi mai multă disciplina, de un guvern unic, global, mai eficient, de mai puţine drepturi şi o mai mare securitate pentru populaţie", şi toate astea - pentru binele nostru!
[continuare în partea a treia]
