Pământul gol (5)
[continuare din partea a patra]Inelul din jurul deschiderii
Exploratori ai Arcticii au reuşit să arunce o privire dincolo de marginea deschiderii polare nordice, spre lumea din interiorul sferei planetare, şi s-au întors înapoi aici pentru a ne aduce probe şi evidenţe ale existenţei deschiderii polare. În cele ce urmează vom detalia pe această temă.
Harta de mai jos ilustrează poziţia probabilă a deschiderii de nord (figurată ca un oval verde).
Putem începe călătoria noastră virtuală în jurul deschiderii. E suficient să spunem că Polul Nord (aşa cum a fost el localizat astăzi) este vizitat şi în prezent, şi nu s-a găsit nici-o deschidere nordică, dar credem că este foarte aproape.
După cum am văzut, fotografiile de la Polul Nord arată o apropiere uluitoare şi nefirească a orizontului. Să mai amintim şi celelalte anomalii polare, cum ar fi o încălzire suspectă a vremii, prezenţa mamiferelor în zonă, şi migraţia păsărilor călătoare spre nord.Ceea ce ne interesează la expediţia realizată de dr. Fridtjof Nansen şi echipa sa de la bordul navei norvegiene Fram, între 1893 şi 1896, este faptul că traseul descris este atipic şi probabil că a ajuns foarte aproape de deschiderea polară.
La consultarea hărţilor lui Nansen din cartea sa "Farthest North", vom descoperi un zig-zag ciudat între martie şi aprilie 1894, când se afla în apropiere de 80 grade latitudine Nordică şi 135 longitudine Estică. Cu câteva luni mai înainte, dr. Nansen a trebuit să-şi ajusteze poziţia calculată cu o diferenţă de aproape 1 grad în numai zece zile. Este foarte improbabil ca ei să se fi deplasat atât de repede într-un timp atât de scurt.
Un lucru e sigur: nu erau deloc nişte amatori. Toate ciudăţeniile traseului lor au fost semnalate conştiincios şi sincer chiar în jurnalul expediţiei. Dacă ne imaginăm cadranul unui ceas suprapus peste deschidereă nordică, traseul lor ar fi undeva pe la ora 5, iar insulele ruseşti sunt la ora 6, poziţia polului undeva la ora 9 sau 10, insulele canadiene la ora 12, iar strâmtoarea Bering la ora 2.
George W. De Long a trecut prin strâmtoarea Bering în august 1879, la bordul navei Jeanette. Câteva zile mai tarziu, pe 6 septembrie, nava a fost prinsă şi blocată între gheţuri. Poziţia era la 71:35 N, 175:06 E. Doi ani mai târziu, nava se scufunda la nord de insulele Siberiene (77:15 N). Aşadar, nava s-a plimbat prin zona polară fără să ajungă la deschidere. Asta ne face să credem că deschiderea nu ajunge până la latitudini din zona 70 - 75 N, cel puţin cât priveste zona Alaska - Siberia.
Putem încheia călătoria noastră virtuală în jurul deschiderii polare amintind zborul cu dirijabilul al lui Roald Amundsen în mai 1926. El a trecut pe deasupra Polului Nord, apoi s-a îndreptat la 170 W spre strâmtoarea Bering dintre Alaska şi Siberia. El aminteşte câteva anomalii polare: încălzirea aerului şi a apelor mării, şi prezenţa păsărilor de uscat prea departe de coastă.
Dar şi mai interesant este că atunci când dirijabilui lui Amundsen a ajuns în strâmtoarea Bering, se afla la peste 150 Km distanţă de costă, în interiorul teritoriului rusesc. Asta ne sugerează că dirijabilul s-a deplasat de-a lungul unei depresiuni ca o farfurie (zona deschiderii polare), iar curbura neregulată i-a modificat cursul, ajungând în Siberia, pe o tangentă uşoară.
Dirijabilul a zburat deasupra norilor, majoritatea timpului ca o pătură compactă şi continuă, ceea ce dă posibilitatea ca să fi ajuns chiar dincolo de marginea deschiderii, fără ca ocupanţii să-şi fi dat seama, având o vizibilitate zero. Aerul cald din interiorul planetei se amestecă cu cel rece din zona polară şi astfel se produc ceaţa şi norii.
Este foarte probabil ca deschiderea să se afle între zona în care Nansen şi echipajul său au avut acele anomalii (localizată pe partea siberiană), şi până spre partea canadiană, peste bazinul polar de nord.
Până acum toate probele sunt circumstanţiale. Dar haideţi să vedem alte mărturii care nu pot fi ignorate. În cartea sa "Patru ani în nordul alb", amiralul MacMillans aminteşte câteva mărturii ale altor persoane despre zona polară pe care a străbătut-o.
Căpitanul Richardson spune: "Eschimoşii de la Pont Barrow au o tradiţie conform căreia o parte a tribului lor a călătorit departe în nord, pe banchize de gheaţă, până la un tărâm deluros locuit de oameni asemeni lor care vorbeau limba lor şi care i-au primit ca oaspeţi. După o şedere îndelungată, într-o primăvară în care gheaţa a rămas nemişcată, ei s-au întors fără probleme acasă şi au povestit totul".
În 1850, capitanul Mc Lure, aflându-se în largul coastelor Alaskai, a scris în jurnalul său că "judecând după caracterul gheţii şi prezenţa unei zone umbroase pe cerul îndepărtat, trebuie să existe o zonă de uscat undeva mai la nord".
Marcus Taker, în revista National Geographic din 1894, scria sub titul "Un tărâm nedescoperit în largul coastelor Alaskăi" că "se afirmă adesea că indigenii care iernează între golful Harrison şi Camden au văzut pământ la nord, în zilele senine şi însorite de primăvară".
Singurul raport ferm de descoperire a zonei de uscat a fost făcut de căpitanul John Keenan în 1870, când se afla la comanda vasului Stamboul. El a spus că după ce au vânat câteva balene, vremea a devenit atât de rea încât a trebuit să mearga spre nord. După câteva zile, ceaţa s-a risipit şi întregul echipaj a văzut foarte clar pămant uscat la nord de ei.
În iunie 1904, dr. R. A. Harris de la U.S. Coast and Geodedic Survey, a publicat în revista National Geographic motivele sale pentru care crede că există pământ nedescoperit în zona polară. El aminteşte că s-a descoperit masă lemnoasă siberiană plutind în apele din sudul Groenlandei. De asemenea, s-au făcut observaţii aspura traseului gheţii polare, al navei Jeanette, şi alte observaţii despre mareele de pe coasta nordică a Alaskăi.
Dar toată această colecţie de mărturii este doar partea vizibilă a aisbergului dacă o comparăm cu cele ale dr. Cook, amiralului Peary şi chiar mărturia amiralului MacMillan. Aceştia trei au fost foarte activi în zona insulei Ellesmere (cea mai nordică parte a Canadei), aflată lânga vârful Groenlandei. Zona se află la doar 6 grade de Pol.
Din diverse zone înalte, ca şi de la nivelul gheţii, pe parcursul a zece ani, aceşti trei exploratori au observat în depărtare un peisaj muntos care se desfăşura pe o treime de orizont, cam 120 de grade în jurul lor. Peary menţiona prezenţa unor vârfuri înzăpezite în 28 iunie 1906. MacMillan a organizat o expediţie care a făcut o incursiune de 200 Km dupa ce a văzut în departare noul pământ, spunând că a reuşit să distingă dealuri, văi, vârfuri muntoase înzăpezite, toate astea în aprilie 1914.
Dr. Cook a văzut şi el acest pământ. După ce a ajuns la Pol, s-a întors pe o rută ocolitoare pentru a trece mai aproape de zona nouă. Ca şi ceilalţi exploratori, el a trecut toate acestea în jurnalul său. În plus, a făcut şi fotografii. Prin urmare, avem câteva mărturii depre observarea vizuală a acestui tărâm, ba chiar şi o colecţie de fotografii care ar fi trebuit să se afle la Biblioteca Congresului SUA, dar care, în mod ironic, nu mai poate fi găsită.
Cu toate acestea, dr. Cook a publicat în cartea sa una dintre aceste fotografii, aşa încât avem şi o evidenţă vizuală. Fotografia a fost scanată cu o rezoluţie bună de Jan Lamprecht şi re-publicată în cartea sa "Planete goale", cu titlul "Desenul 31". Acolo se vede clar că noul tărâm nu poate fi confundat cu banchiza de gheaţă.
Este însă foarte probabil ca toate observaţiile vizuale relatate de Cook, Peary şi MacMillan să fie o reflexie mai îndepărtată (cu probabil sute de km) a terenului localizat mult dincolo de marginea deschiderii. Anomaliile de curbură sunt "vinovate" de propagarea la o aşa distanţă a imaginilor unui pământ aflat cel mai probabil în interiorul planetei, foarte aproape însă de deschiderea nordică.
Foarte interesant de notat aici şi mirajul observat de Nansen, un miraj al mini-soarelui interior al Pământului, conform descrierilor sale. Însemnările Lui Cook şi Peary susţin ideea că deschiderea nordică nu este departe de Polul Nord, probabil la numai 5 grade, în interiorul zonei marcate pe hartă cu un oval verde.
Veţi spune, pe bună dreptate, cum de nimeni nu a văzut încă această deschidere? Este foarte probabil ca majoritatea exploratorilor polari să fi trecut pe marginea ei, fără să-şi dea seama. Şi iată cum...
Curse aeriene comerciale zboară astăzi în zonă, şi trec pe acolo, dar niciodată direct spre deschiderea nordică. Dar de ce avioanele de azi nu zboară direct spre această deschidere? Aparatele moderne de zbor se ghidează după un sistem ce măsoară câmpul magnetic. Pe măsură ce se apropie de zona deschiderii, perturbaţiile magnetice şi anomaliile sunt tot mai puternice, astfel încât sistemul de navigaţie al avionului este inutilizabil.
Desigur, în această situaţie se considera că avionul este deasupra Polului Nord. Însă, cum sistemul de navigaţie arată valori total anapoda, cum poate cineva să fie sigur de poziţia exactă a avionului? Şi care pilot ar fi atât de curajos încât să mai stea pe-acolo să vada ce se mai întâmplă?
Manevra standard pe care pilotul trebuie să o realizeze, atunci când se apropie de pol, este să execute o întoarcere cu 90 de grade a traiectoriei până când instrumentele îşi revin la o funcţionare normală, şi apoi să revină la direcţia originală.
În acest fel, orice pilot de avion, în momentul în care se apropie prea mult de această zonă cu grave perturbaţii magnetice, nu face decât să se re-orienteze prin a ocoli deschiderea polară, astfel încât va zbura întotdeauna paralel cu marginea acesteia, niciodată direct spre ea. Cu alte cuvinte, tot timpul pe margine, niciodată spre interior.
Dar ce mai spunem de exploratorii arctici? Numeroase echipe s-au apropiat de Polul Nord dinspre unghiuri diferite şi chiar s-au întâlnit acolo. Cum de nu au ajuns în dechidere?Datorită formei elipsoidale a deschiderii, se dă iluzia că o persoană care ar călători spre deschidere avansează foarte mult înspre nord datorită anomaliilor de curbură care, în plus, creează şi iluzia că traseul a fost în linie dreaptă, când, în realitate, a intervenit o deviere neobservată intrând pe marginea deschiderii şi apoi ieşind la fel de "graţios", ca un fel de tangentă. Persoana va spune sincer că a trecut exact prin mijlocul zonei însă nu a văzut nici-o deschidere, ba chiar a ajuns la locul de sosire planificat.
Deschiderea nici nu poate fi observată aşa uşor, pentru că nu există nici-un unghi drept care să ne "sară în ochi". Terenul este aproape plan, trecerea se face gradual, fără fracturi spectaculoase. Schema alăturată oferă o explicaţie grafică. Vizibilitatea se rezumă însă la o distanţă analogică de 1 mm în această schemă, astfel încât singurul lucru ciudat pe care l-ar observa este apropierea uluitoare a liniei orizontului, datorate curburii spre interior, asa cum stau mărturie numeroase fotografii actuale.
[continuare în partea a şasea (+ 3 VIDEO)]
