Ignorarea AIIB - greseala strategica uriasa a Guvernului Romaniei
de Călin Rechea (Bursa)
Decizia Marii Britanii, de a deveni membru fondator al băncii de dezvoltare AIIB (Asian Infrastructure Investment Bank), a condus la declanşarea unei curse frenetice pentru trimiterea cererilor de aderare la Beijing.
În ultima zi a lunii martie 2015, şi-au exprimat opţiunea Azerbaidjan, Ungaria, Islanda, Israel, Kyrgyzstan, Norvegia, Polonia, Portugalia, Suedia şi Taiwan, conform listei de pe site-ul Wikipedia. România nu apare nicăieri.
După cum se observă, chiar unul dintre partenerii fundamentali ai Statelor Unite, Israelul, şi-a întors faţa către China, ignorând puternica activitate de lobby a administraţiei de la Washington din ultimele luni.
Surprizele au continuat să apară şi după depăşirea termenului limită pentru depunerea cererilor. Iranul a devenit recent ultimul membru fondator al AIIB, conform unei ştiri a agenţiei de presă Xinhua preluată de Reuters. "Decizia a fost luată de membrii existenţi, inclusiv China, Marea Britanie, Franţa, India şi Italia", se mai arată în articolul Reuters, unde sunt subliniate şi legăturile strânse dintre China şi Iran.
Probabil că semnificaţia acceptării Iranului ca membru fondator, după expirarea termenului limită, la 31 martie 2015, nu va fi trecută uşor cu vederea, mai ales dacă luăm în considerare votul favorabil al ţărilor europene. În acelaşi timp cu cererea Iranului a fost acceptată şi cererea de aderare a Emiratelor Arabe Unite.
Pe lista ţărilor care nu şi-au exprimat intenţia de aderare sau au fost refuzate, Wikipedia include Statele Unite, Japonia şi Coreea de Nord. În ultimul caz este vorba de un refuz al preşedintelui interimar al AIIB, Jin Liqun, care apreciază că nu a fost îndeplinită condiţia trimiterii unor informaţii economice şi financiare detaliate către secretariatul organizaţiei. Ministerul de Externe de la Beijing a precizat că nu are cunoştinţă despre cererea de aderare a Coreei de Nord.Poziţia Japoniei s-a aliniat celei americane, justificarea fiind de aceeaşi natură: îngrijorarea cu privire la calitatea standardelor de guvernanţă. Bineînţeles că adevăratul motiv este altul. Un articol din cotidianul japonez Asahi Shimbun arată că "frica de a nu supăra Washington-ul a forţat Japonia să rămână în afara AIIB". "Nici nu ne putem imagina ce ar face Statele Unite dacă am deteriora relaţiile cu această naţiune", a declarat un oficial din Ministerul de Finanţe de la Tokyo pentru Asahi Shimbun, care scrie despre "ameninţarea tăcută" de la Washington.
Este foarte probabil ca autorităţile de la Beijing să înţeleagă dilema Japoniei şi să-i acorde timpul necesar pentru aderare. Întâlnirea miniştrilor de finanţe din cele două ţări, din iunie 2015, va avea ca subiect şi rolul Japoniei în cadrul AIIB, după cum scrie tot Asahi Shimbun într-un articol mai recent, iar o ştire a agenţiei Xinhua arată că au fost pregătiţi deja 1,5 miliarde de dolari pentru contribuţia la capitalul Asian Infrastructure Investment Bank.
Inclusiv premierul Shinzo Abe, ale cărui politici economice nu au reuşit să relanseze economia, pare acum foarte hotărât să consolideze relaţiile cu cel mai important partener comercial al Japoniei.
New York Times scrie că "avalanşa de cereri i-a uimit până şi pe chinezi" şi subliniază interesul "inclusiv al unor ţări care pot fi cu greu numite buni prieteni ai Chinei".
În opinia "jurnalului de referinţă din America", acesta reprezintă "o victorie majoră pentru China într-o confruntare publică rară cu Statele Unite", iar pentru oficialii chinezi "demonstraţia faptului că pot construi o instituţie globală fără participarea SUA".
Wu Xinbo, directorul Centrului pentru Studii Americane de la Universitatea Fudan din Shanghai, a declarat pentru NYT că "atâta vreme cât ceea ce faci aduce beneficii şi lucrezi pentru bunăstarea populaţiei, nu ai nevoie de aprobarea Americii". Succesul nesperat al iniţiativei Chinei a determinat autorităţile americane să-şi tempereze atitudinea faţă de AIIB. "După pierderea bătăliei, Statele Unite au precizat că vor încuraja Banca Mondială şi Banca Asiatică de Dezvoltare să coopereze cu noua bancă", mai scrie NYT.
Surpriza manifestată de cotidianul american în faţa victoriei diplomatice a Chinei a fost depăşită, însă, de ceea ce a scris Financial Times, tot pe fondul evoluţiei evenimentelor care indică schimbarea polilor de putere.
În opinia corespondentului său la Beijing, norocul este principalul responsabil pentru interesul manifestat de ţări de pe toate continentele. "Guvernul chinez nu poate să creadă norocul pe care l-a avut", scrie FT, amintind şi de semnificaţia aderării Israelului, în condiţiile relaţiilor tensionate dintre Barack Obama şi Benjamin Netanyahu. "Ceea ce a început printr-o "defectare' idealistă şi nerealistă a Marii Britanii, s-a transformat într-un triumf strategic neumbrit pentru Beijing", scrie Tom Mitchell.
Dar de ce se încearcă minimalizarea succesului Chinei prin introducerea în ecuaţie a norocului? De câte ori au fost norocul şi coincidenţele factori determinaţi în istoria diplomaţiei? Jurnalistul de la FT şi-a nuanţat, ulterior, afirmaţia, precizând că "succesul guvernului chinez în cazul AIIB nu a fost determinat, totuşi, doar de noroc, ci este rodul unei ajustări inteligente a politicii sale".
Influentul analist economic Martin Wolf, tot de la Financial Times, a oferit, încă de la sfârşitul lunii trecute, argumente mult mai credibile şi mai tranşante în favoarea victoriei categorice a Chinei. "Refuzarea invitaţiei de a adera la formarea AIIB este o prostie", a scris Wolf, care s-a declarat "derutat" de poziţia Statelor Unite.
Conform unor declaraţii oficiale americane, "ţările vestice ar avea mai multă influenţă din exterior", această atitudine fiind preferabilă "intrării în organizaţie într-un moment în care nu există încredere în capacitatea Chinei de a renunţa la dreptul de veto".
Dar de ce ar renunţa China la dreptul de veto, în condiţiile în care va avea cea mai mare contribuţie la formarea capitalului AIIB? Oare Statele Unite nu au drept de veto în cadrul FMI şi Băncii Mondiale?
Martin Wolf s-a declarat, apoi, amuzat de îngrijorarea declarată a lui Jacob Lew, Secretarul Trezoreriei SUA, cu privire la respectarea "celor mai înalte standarde globale" în funcţionarea băncii. "Ca fost angajat al Băncii Mondiale, îl sfătuiesc pe domnul Lew să studieze rolul Băncii în finanţarea lui Mobutu Sese Seko din Zair, doar unul dintre numeroasele exemple oribile din istoria instituţiei", mai scrie economistul de la FT.
Dincolo de "confruntarea" dintre China şi Statele Unite, nouă nu ne rămâne decât să constatăm că autorităţile noastre au "realizat" o greşeală strategică uriaşă prin ignorarea iniţiativei de la Beijing, mai ales dacă luăm în considerare eforturile de atragere a capitalului chinezesc pentru investiţii tocmai în infrastructură.
Nu am găsit informaţii care să indice posibile presiuni ale Statelor Unite în acest sens, la fel ca în cazul marilor economii europene, însă comportamentul de vasal al conducătorilor "noştri" pare să indice inutilitatea lor. Autorităţile din Polonia şi Ungaria au dat dovadă, din nou, că înţeleg mult mai bine noţiunea de "interes naţional".
China a demonstrat că ştie să-şi construiască singură "norocul" în noua ordine economică globală, prin stabilirea unui cadru diplomatic din care lipseşte frica de represalii. Astfel, "trenul" schimbării s-a pus în mişcare şi prinde viteză.
"Alegerea Marii Britanii arată clar factorilor decizionali din SUA că poziţia de conducător nu este un drept, ci trebuie câştigată", mai arată Martin Wolf în Financial Times, iar "avansul noilor puteri nu poate fi oprit doar pentru că Statele Unite nu mai pot face faţă".
Oare când vor fi capabile şi autorităţile noastre să prindă un tren bun pentru interesul naţional, în loc să alerge după "locomotive" care se îndreaptă către linii moarte?
