Pământul gol (4)
[continuare din partea a treia]Anomalii de curbură
Imagini ca aceasta nu sunt deloc ca cele obişnuite, în care vedem orizontul la o mare distanţă, foarte departe. Datorită faptului că Terra este mai turtită la poli, ar trebui să vedem orizontul şi mai departe decât în oricare alt loc de pe planetă. Cu toate acestea, după cum se poate observa şi din imagine, linia orizontului este cu mult mai aproape decât ne-am aştepta. În plus, înălţimea de la care este făcută poza ar fi impus o vizibilitate şi mai bună decât în mod obişnuit. Ceea ce vedem ne uimeşte: este exact pe dos! Adică orizontul este nefiresc de aproape de locul fotografierii. Acest lucru este absolut evident în imaginea de mai jos.
Expediţii la Polul Nord
Atunci când amiralul Peary, la fel ca şi dr. Cook, s-a apropiat de Polul Nord, amândoi au consemnat viteze de înaintare cu mult exagerate ale caravanelor lor care erau trase de câinii Husky. De ce? Pentru că, pe măsură ce înaintau spre Nord, terenul nu numai că nu devenea mai plat (conform aşteptărilor) ci se curba şi mai mult, spre intrarea de la punctul nordic al planetei, exact aşa cum arată şi astfel de fotografii.
Iar distanţa parcursă de caravană, deşi era mică, părea mult mai mare datorită măsurătorilor eronate. Toate măsurătorile din apropierea polului au fost deformate de prezenţa curburii accentuate din zona intrării nordice. Şi de aici, vitezele de înaintare calculate erau exagerate şi mai mari decât realitatea, atât la apropierea, cât şi la depărtarea de zona intrării nordice.
Amiralul Peary a consemnat parcurgerea a 246 Km în 48 de ore, pe un teren deloc perfect plat, de gheaţă şi zăpadă, într-o sanie trasă de câini Husky. Evident că este greu de crezut. Măsurători similare le-a notat şi dr. Cook. Evident, amândoi spuneau adevărul. Pentru că, apropiindu-se de Polul Nord, măsurătorile lor care se bazau pe poziţia stelei Polare erau, evident eronate. De aceea, amândoi au consemnat atingerea Polului Nord, deşi nu ajunseseră niciodată acolo.
Acest fenomen este explicat în schiţa de mai jos. Amândoi observatorii A şi B văd steaua Polară exact deasupra capului. Observatorul A o vede pentru că este exact sub ea, în poziţia axului de rotaţie a planetei. Însă, acest punct este cel mai probabil localizat în interiorul deschiderii polare, în gol, şi nicidecum pe suprafaţa Terrei.
Observatorul B vede şi el steaua Polară exact deasupra capului, dar asta este rezultatul poziţionării sale pe suprafaţa curbată spre interior a deschiderii nordice. În acest fel, curbura nebănuită de exploratori le-a jucat o festă de zile mari, determinându-i să interpreteze greşit măsurătorile astronomice pe care le-au facut pentru a-şi determina poziţia, şi să creadă că au parcurs o distanţă mare cu o viteză eronată, dându-le falsa impresie de a fi ajuns la pol.
Dar ei nu sunt singurii exploratori arctici care au fost înşelaţi. Numeroase consemnări în jurnalele de călătorie ale acestora stau mărturie. Fridtjof Nansen, gen. Greely şi amiralul Peary dau câteva detalii în acest sens. Constatăm că această anomalie de curbură este documentată atât dinspre partea noilor insule Siberiene, cât şi din zona nordică a Canadei.
La pagina 126 a cărţii lui Nansen, autorul îşi exprimă dezamăgirea descoperind că determinările sale precedente în ceea ce priveşte poziţia navei erau greşite, arătând o localizare cu câteva grade mai la nord decât în realitate. Nu e deloc normal să presupunem că a existat această eroare de poziţionare tot timpul, care a fost determinată doar în acel moment. Navigatorul expediţiei era Sugurd Scott Hansen, ofiţer in marina norvegiană şi absolvent al academiei scandinave. Cel mai probabil este că puternicii curenţi marini au împins nava încoace şi încolo, pe marginea deschiderii polare, când spre Nord, şi când spre Sud, înşelându-le sextantul ce furniza măsurători evident greşite.
Pe 6 aprilie, jurnalul de bord consemnează din nou o anomalie: "Îmi apare din ce în ce mai evident că nu prea am avansat spre Nord. Am tot calculat pe măsură ce ne continuam drumul, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat... probabil că suntem departe de paralela 86".
Pe 14 aprilie, după încă o săptămână de explorări: "Am constatat că ieri eram cu mult mai la Sud decât poziţia preconizată de 86 grade latitudine nordică. Nu-mi pot explica în nici-un fel... decât probabil pentru că suntem împinşi foarte repede spre Nord".
Între aceste două momente de timp, Nansen şi Johansen s-au întors. Constatăm că în numai câteva zile, Nansen dă vina pentru măsurătorile greşite pe banchiza de gheaţă care îi poartă când spre Sud, când spre Nord. O asemenea explicaţie este însa aproape improbabilă. Mai degrabă ei se aflau atunci la o mică distanţă de deschiderea polară înspre interiorul Terrei, iar anomalia de curbură l-a păcălit pe dr. Nansen făcându-l să-şi piardă încrederea în sextantul său.
Locotenetul Greely (mai târziu general) a amintit şi el de această anomalie a curburii, dar dintr-o poziţie aflată pe marginea opusă a dechiderii circulare de nord. În timp ce Nansen explorase zona rusească aflată la nord de ţinutul lui Franz Josef, Greely a ajuns pe marginea deschiderii dinspre Canada şi Groenlanda.
Descrierea lui Greely aminteşte de o apropiere nefirească a orizontului, lucru şi mai uşor de observat pentru că el a avut la dispoziţie balize de teren cu care şi-a marcat drumul. Această apropiere bruscă a orizontului a fost observată de Greely pe când se afla la doar câteva sute de kilometri de deschiderea nordică, aproape de vârful geografic al Groenlandei.
"Nerăbdarea care ne-a făcut să continuăm această călătorie a crescut foarte mult acum. Ochii omului nu au văzut niciodată zona în care ne aflăm. Simţim cu toţii o mare şi irezistibilă dorinţă de a merge şi mai departe. Pe măsură ce ne apropiem de fiecare denivelare văzută în depărtare, hotărârea noastră de a vedea ce se află dincolo este atât de intensă încât poate fi uneori dureroasă. Fiecare punct pe care-l atingem ne dezvăluie o altă zonă depărtată, dar totdeauna ascunsă în spatele unor forme de relief ce fragmentează orizontul, creindu-ne o anumită dezamăgire".
Pe măsură ce Greely şi echipa sa se apropiau foarte mult de marginea dechiderii planetare, cu siguranţă au descoperit că Pământul are o curbură mult mai mare în acea zonă, decât în oricare alt loc de pe glob. Aceeaşi îngustare a orizontului, aceeaşi apropiere a liniei de vizibilitate se poate vedea în oricare fotografie din zona Polului Nord. Orizontul pare să fie cu mult mai aproape decât în mod normal.
Amiralul Peary a făcut observaţii similare: "Înălţimile întunecate se ghicesc după relieful de gheaţă". Aceasta este una dintre cele mai preţioase indicaţii ale curburii nefireşti de accentuate în apropierea Polului Nord, în care doar vârfurile reliefului reuşesc să se ridice deasupra orizontului alb al gheţii.
Datorită anomaliilor de curbură atât în longitudine cât şi în latitudine, dr. Nansen şi echipajul său nu au fost în stare să-şi calculeze corect şi cu precizie poziţia. El şi Johansen nu erau deloc siguri de poziţia lor, atât datorită anomaliei de curbură, cât şi datorită indicaţiilor nesigure ale compasului când se aflau în apropierea "marginii" deschiderii. Ca fapt divers, pe măsură ce se îndreptau spre sud în direcţia ţinutului Franz Josef, dr. Nansen nu era sigur nici măcar pe ce parte a arhipelagului vor ajunge!
[continuare în partea a cincea]
